„Sutele, miile de statui înaintau, ca niște fire de praf, sub cupola îndepărtată, pășind pe o podea dulce, cadrilată de dalele de porfir și de malachită. Sala rotundă era atât de mare încât capătul ei opus se pierdea în cețuri albăstrui și cobora, precum catargele corăbiilor, sub curbura Pământului.De jur-împrejurul ei se-nălțau statui ce aduceau sângele-n obraji nefericiților acarieni ce-naintau pe oglinda sălii: nici măcar matahala de bronz a lui Lenin, ca să nu mai vorbim de Kogălniceanu, Spiru Haret sau Mihai Viteazul, nu ajungea cu creștetul măcar la unghiile de la picioare ale titanilor ce-nconjurau, în număr de doisprezece, hala monstruoasă.”