„Dreptatea asta care-mi veghează somnul, o repudiez, umilită că am nevoie de ea. Între timp dorm și în mod fals mă salvez. Noi, isteții esențiali. Pentru ca să reziste căminul meu, îmi impun ca pe o primă îndatorire să fiu abilă, să nu-mi exersez revolta și dragostea, să le pun deoparte. Dacă nu sunt abilă,căminul mi se zdruncină. Probabil că am uitat că sub casă se află terenul, solul pe care s-ar putea ridica o casă nouă. Între timp dormim și în mod fals ne salvăm. Până ce treisprezece împușcături ne trezesc și oripilată spun prea târziu – douăzeci și opt de ani de la nașterea lui Mineirinho – că pe bărbatul doborât, pe acesta să nu ni-l omoare. Pentru că știu că el este greșeala mea.”