„Dacă în Antichitate durerea e în general văzută ca o forță malefică și este de evitat cu orice preț, Evul Mediu creștin propune o interpretare diferită. Inițial, într-o perioadă de regres economic și social, în care viața oamenilor era scurtă și chinuită, durerea este percepută ca fiind universală și inevitabilă.Răspândirea creștinismului, o religie al cărei simbol este, în fond, un instrument de tortură, e însoțită de numeroase relatări despre supliciile la care au fost supuși martirii credinței în epoca romană târzie. Durerea joacă un rol central în doctrina creștină și nu putem să nu fim impresionați de atitudinea stoică, impasibilă, a acestor martiri creștini, supuși unor torturi de o cruzime inimaginabilă.”