Patima oferă leacuri celorlalți monștri care, de când locuiesc în Saad, au tot mai multe probleme omenești, una dintre ele fiind faptul că au început să viseze noaptea, Sirina povestește despre cum a ajuns să plece din Mare, Apă iese la vânătoare în Pădurea Adormită, pentru prietenul lui, Vale, un om,se gândește la fata de care nu se poate apropia și face o descoperire. În Maad, odată cu încheierea carantinei, Iona află că de-acum înainte trebuie să aibă grijă de cineva care i-a fost mereu în preajmă. Deși epidemia care a îngrozit oamenii pare a fi pe sfârșite, experimentele pe Homo monstrum continuă, iar peste mulți ani, Despina îi povestește cuiva despre cum și-a trădat odată prietena.
O împletire de realism, fantasy și SF în unsprezece povestiri, unsprezece piese dintr-un puzzle, despre o lume supravegheată în permanență, în care monștrii trăiesc alături de oameni.
„Dar pânza de păianjen mai avea și o altă semnificație. De-a lungul vieții, oamenii țes fire de la ei la alții. Cu fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, țes o pânză interumană. Să te agăți de oameni este, a început Apă să înțeleagă, este cel mai bun mod, poate chiar singurul, de a rămâne în viață și, mai ales, de a rezista în ea.
Fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, care pot fi rupte oricând de un singur corp. Corpul cuiva care a murit sau al cuiva de care te-ai îndrăgostit. Ceea ce oamenii numesc o tragedie. Poate că dezastrul cel mai mare îl face un corp care te respinge. Mai poți trăi apoi cu pânza ruptă? Toate firele se vor lipi de propriul tău corp, se vor înfășura în jurul tău, te vor sufoca.
Cei mai tari se vor apuca să țeasă altă pânză: vor căuta și vor cere ajutor.”