„Vreme de toamnă caldă, cu lumină irizată ca în poveștile lui Bruno Schulz. Pășim cam morocani (citește posaci) pe strada Cozia spre Independenței. Vio îmi spune despre stresul călătoriei ce are a face la Frankfurt. Îi dau dreptate, am trecut prin astea, avem de-acum amândoi alibiul vârstei,numai bună pentru odihnitoarea retragere în nimicul binefăcător al clipei – vestibul al marii înfăptuiri care ne așteaptă. Una la care mă gândesc adesea cu mirare amestecată cu emoție și ușoară spaimă, vorba fie-iertatei mele bunici din vremurile îndepărtate ale liceului, care-mi zicea cuvinte pe care atunci nu le pricepeam și-mi pare că le pricep astăzi: «Ehe», zicea, «vine vremea, ș-acuma a și venit».”