„Treizeci de ani. Treizeci de ani. În care n-a făcut altceva decât s-o caute pe Sara. Și, când și-a dat seama că e de negăsit, să fugă de sine. Curse. Munți. Tot mai înalți. Dependența de efort. Mereu la limită. La marginea propriului trup. Și la marginea propriului creier. Putea mereu privi peste ele.Peste muchie. Și de fiecare dată acolo o găsea pe Sara. Și mereu o întreba de ce. De ce, de ce, de ce? Un om fără ceva al lui. Fără trecut. De trecutul ăla refuza să se mai apropie. Nu fusese al lui. Dacă i-ar fi aparținut și lui, ar fi avut măcar o mică șansă să-l salveze.