„Suntem în luna septembrie a anului 1990. Trecuseră peste două luni de la mineriada din iunie. Plecasem pe 18 iunie la Paris, pentru un interviu filmat cu Cioran, la doar cinci zile după ce, pe 13 iunie, fusesem căutat în biroul meu de la Humanitas de cinci vlăjgani înarmați cu bâte.Pesemne că m-aș fi aflat acum în scaun cu rotile dacă n-aș fi avut inspirația (îmboldit de altfel și de fosta secretară a lui Valter Roman, devenită după 37 de ani secretara mea – Dumnezeu s-o țină de-a dreapta Lui, căci mi-a salvat viața!) să părăsesc sediul editurii cu zece minute înainte de sosirea «minerilor». Rămăsesem apoi aproape două luni la Paris.”