„Simt vântul rece în ceafă, n-ai cum să te opui, cupeul negru mă zdruncină, clănțănitul roților lui se amestecă în întuneric, tropăitul copitelor îl suport, mă liniștește, întunericul miroase puternic, dar se ține lucios în picioare, dacă îl atingi se crapă, trosnește ca un antracit despicat de o lamă.Geamurile mici sunt groase ca niște lupe, s-au aburit și le ating cu vârful degetului, desenez o inimă, răceala lor îmi intră în corp, asta mi-am dorit oare, nimeni nu m-a întrebat, aerul prins între cele două geamuri mă strânge, inima se scurge pe sticlă cu dâre clare. Aici nu am nevoie de ceas, simt cum îmi crește părul, Parisul e în afara timpului, mă orbesc adesea luminile cafenelelor de pe străzile întunecoase, blițuri care îmi săgetează retina și-mi termină gândurile. Degetul mi-a amorțit, dacă mă ustură, sunt vie. Toate luminile sunt albe și reci. Îmi acopăr ochii cu dosul palmei.”