„Peste zi, Alex, băiatul care vă interesează, distribuia porțiile de mâncare statuilor din pădure. Statuile, așa le numeam noi. Erau mai multe etape, după gradul de iluminare pe care îl dobândea fiecare. În primul stadiu experimentai nemișcarea. Ca să-ți educi voința și capacitatea de concentrare.Aveam pe unul, își zicea Rodos, dacă nu mă înșel, un tip atletic, care stătea în poziția lotus, sau în mâini, sau în cap, lângă un mușuroi de furnici, și furnicile foșgăiau cu orele pe fața, pe mâinile, pe bustul lui. Un tip tare. În stadiul doi, așa-zisele statui puteau face mișcări, însă extrem de lente. Să cobori brațele, de unde le-ai ținut încrucișate pe piept, putea să ia și o oră, și trei. Uneori mișcarea lentă se dovedea mai chinuitoare decât nemișcarea, însă simțeai, de la o zi la alta, cum plutirea, starea de grație a corpului, de desprindere de materialitatea primă, gregară, e tot mai aproape.”