„O bătea gândul să se spovedească. De câteva zile, de când venise la mănăstire, Chița îi tot vorbea despre asta, zicea că face bine, că te-ajută Dumnezeu și ți se-mplinesc dorințele. Era început de aprilie și primăvara se instalase încet, dar sigur. Așezată între dealuri, la vreo douăzeci de kilometri de Vaslui,fără apă curentă și fără electricitate, mănăstirea nu apucase să se zvânte de umezeala tencuielii noi. Nu avea încă un suflet al ei, așa cum au clădirile și încăperile locuite multă vreme. Crucea din vârful bisericii stătea într-o rână, după viscolul din iarnă. Dar totul i se părea simplu și ușor.”