„Nu-mi fusese mereu scârbă de Dan: povestea noastră fusese și frumoasă. Nu romantică, dar îndeajuns de a mea cât să mă bucur, din când în când că, după muncă, merg acasă. Nu știam ce înseamnă să-ți iubești bărbatul de nu mai poți, nu mă răsuceam noaptea în pat de dorul lui, dar crescuserăm împreună,ne șterseserăm mucii cu aceleași batiste, bunicile noastre stăteau una lângă alta la slujbă la biserică, împărțeam coliva de la morții din sat. Lumea din care veneam avea același gust: de sărăcie lucie. Știam că nici unul n-avea cum să sară prea departe de trunchi.”