„Noaptea, când e senin, în munții Harghita cerul e plin de stele. Între vârfurile aspre, bătute de vânturi ale brazilor neegri se rotea explozia dispersată la infinit a universului. Explozia încremenită în spațiu, care promitea cantități incomensurabile de ordine și haos. Viața mea, un haos dezolant.Mă uitam la cer și mă gândeam la Edit. Simțeam o presiune dureroasă în capul pieptului. Îmi doream să mă viziteze în somn și să-mi atingă pieptul. Uitându-mă la marele mecanism strălucitor de pe cerul Harghitei, mi-am imaginat că e posibil.”