„Nici acum nu-mi amintesc dacă ea a spus am stat de atâtea ori la aceeași masă sau imediat ce am zărit-o cuvintele astea au ieșit iarăși din mine, ca de fiecare dată când îmi aminteam. Cu cele zece bomboane chinezești din sacoșă aveam un oarece sentiment de mulțumire, poate chiar un pic mai mult,sentimentul că ziua n-a trecut degeaba, cum o să se bucure Sonia când o să le descopere, cum o să alerge la taică-su să se laude, uite ce mi-a adus mama, data viitoare promit Nutella, și dacă nu-mi aduci mă lași să mă dau pe scările rulante de la Victoria, juri pe roșu, jur pe roșu, cum o să renască, ajutată de mărci de dulciuri occidentale, complicitatea noastră, tocmai atunci, când anticipam cum staniolul acela auriu o să refacă mult încercatul nostru nucleu familial, mi-a ieșit în față, la doi pași de mine trupul ei masiv, barieră între mine și restul lumii.”