„Mona avea zece ani. Era fiica unică a unor părinți care se iubeau. Camille, mama, se apropia de patruzeci. Era scundă, purta părul scurt și zbârlit, păstra în glas un ecou îndepărtat al bășcăliei de mahala. Farmecul îi venea din latura ei «ușor zănatică», cum zicea bărbatu-său,însă era dublat de o strașnică dârzenie: la ea, anarhia se împletea constant cu autoritatea. Lucra într-o agenție de recrutare, era o angajată vrednică, implicată, sârguincioasă. Dimineața, cel puțin. După-amiaza era altceva.”