„Maia descoperise regulile complezenței chiar în felul în care cărțile pe care le citea erau scrise (literă după literă, paragraf după paragraf, capitol după capitol, carte după carte, personaje-păpuși, dialoguri-mimă, trecut prezent și viitor fără sens delimitate), unele o dezgustau atât de tare,încât le arunca, precum instrumentista plecată în Gabon, pe fereastră. Părinții ei numeau asta imaturitate, dar Maia recunoștea în acest refuz singura formă posibilă de supraviețuire. Încercase de multe ori să schimbe ceva, făcuse planuri, reguli, decaloguri. În zadar însă, de câte ori simțea pericolul complezenței în aer, își amintea organic ceva care-o făcea să sară cu capul înainte.”