„Mă simțeam nesfâșit de singur, în creșterea aceea monstruoasă, de aluat, a corpului, și vedeam tot mai aproape fereastra circulară, ca un soare purpuriu, din vârful cupolei. Am crescut, chircit, până am simțit cu coatele, cu șoldurile, cu creștetul, pereții moi și elastici ai bolții. Și brusc,într-o încordare și-un țipăt ca de sfâșiere, am străpuns cu capul fereastra bolții și m-am trezit deodată afară. Înaintam pe o crustă de gheață în care se reflectau stelele, pe suprafața unei oglinzi infinite, pe muchea de sticlă a lumi.”