„M-am lăsat pe spate ușurat și m-am uitat pe cer și n-am mai văzut coțofenele, probabil coborâseră și ele la pământ și rătăceau prin iarbă. Sfoara priponită în cui zvâcnea când și când, semn că erau totuși pe-aproape. Am închis ochii și-am așteptat. Într-adevăr, se făcuse târziu, soarele coborâse dincolo de buza digului,dar limbile lui roșietice se cățărau peste marginea lui și alunecau înapoi în căldarea luncii, fofilându-se printre buruieni, printre trunchiurile plopilor și firele de iarbă, se încolăceau în jurul smocurilor și nu se mai dădeau duse, și parcă m-apucaseră și pe mine de picioare și mă târau odată cu ele spre fundul bălților, în somnul lor de mâl. Inutil să mă împotrivesc, mă lăsam dus.”