„M-am aplecat pe geam auzind gălăgie jos, în piață. Undeva, în iarmarocul de sub blocul meu, numit și Piața Amzei, se stârnise gâlceavă – înjurături înfundate, voci aprinse și, peste toate, una ascuțită, de femeie. Am închis fereastra și m-am retras la ocupațiile mele, apoi nu știu ce m-a făcut s-o redeschid; liniște,de data aceasta, dacă zgomotul de mașini și de voci disparate, obișnuite în aerul pieței noastre din zorii zilei până târziu, seara, poate însemna liniște. Apoi, privind mai atent, am distins în colțul din dreapta al străzii, pe jumătate acoperit de o copertină amplă și pătată de soare, dar și de mizerii umane, un grup care parcă ezita să se desfacă. Iarăși voci, dar rupte, fără legătură, de data aceasta, râsul cuiva, gros, extrem de satisfăcut de sine, și, din nou, mi s-a părut a auzi aceeași voce ascuțită de femeie.”