„Lumina zilei se depunea pe vița-de-vie, pe țărână, pe acoperișul în două valuri, era o atmosferă cleioasă ca melcul. Seara se lăsa ca o respirație adâncă, iar ziua intrase în lucruri, în obiecte, lăsând în urmă un strat ce se adăuga în cugetul celor întorși de la târg, de la câmp, sau de la horă,de la cei care se iubeau, se desfătau, se ciomăgeau. Detaliile vieții de peste zi – felii de pepene roșu, apa de fântână pe stomacul gol, uităturile chiorâșe, glumele deocheate – mocneau în continuare la apus, însă aveau să se scurgă curând într-un val fără fund, în uitare. Ziua se stingea și se vărsa în trecut fără a protesta, fără păreri de rău.”