„Lucrezia se așază la masa lungă, lustruită și scânteietoare ca luciul apei, pe care ici-colo stau farfurii, cupe întoarse cu gura în jos, o coroniță împletită din crengi de brad. Soțul ei stă și el la masă, nu la locul său obișnuit, în capătul celălalt, ci lângă ea, destul de aproape încât Lucrezia să-și plece capul pe umărul lui,dacă și-ar dori; el despăturește șervețelul, aranjează un cuțit și trage lumânarea spre ei doi, când Lucrezia vede cu o limpezime stranie, de parcă i-ar fi pus cineva în fața ochilor o bucată de sticlă colorată, sau poate i-ar fi luat-o, că are de gând s-o ucidă.”