„Într-o noapte am dat de el în cafeneaua La Habana. Nu prea mai erau localnici, iar Ochiul se așezase lângă ferestrele care dădeau spre Bucareli cu un pahar mare de cafea cu lapte, un pahar din alea de sticlă groasă cum erau la cafeneaua La Habana și din care n-am mai văzut nicăieri în altă parte.M-am așezat lângă el și am stat de vorbă mult. Părea străveziu. Asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Ochiul părea de sticlă, chipul lui și paharul de sticlă păreau că își fac semne, de parcă tocmai s-ar fi întâlnit, două fenomene de neînțeles într-un univers uriaș, și ar fi încercat din răsputeri, dar fără prea mari speranțe, să ajungă la un limbaj comun.”