„În fond, fac tot ce fac ceilalți, dar n-o mai fac într-un chip instinctiv. Este ceea ce am numit altădată: a trăi fără convingere. Te-ncearcă, adică, aproape toate poftele și toate satisfacțiile obișnuite, dar ceva s-a frânt; iar dacă nu e frângere, e detașare; nu mai ești în miezul lucrurilor,e cu neputință să te identifici cu o faptă oarecare, totuși le săvârșești pe toate, faci parte în chip exterior din societate, din mulțime chiar. Dar ai văzut dedesubtul lucrurilor, le-ai priceput irealitatea, vacuitatea funciară. Între tine și faptă, între faptă și lucru, se cască întotdeauna un gol. Încetezi pe vecie să mai fii întreg. Nu vei mai fi niciodată una cu ceea ce faci. Nu va mai exista sudură între tine și ființă. Căci nu va mai exista niciodată ființă în vechiul înțeles al cuvântului. A devenit totul aparență? Nu. Dar nimic nu mai este, nimic nu mai seamănă cu ce-a fost înainte. Nu realul e transfigurat, ci vidul.”