„În diferite momente ale vieții lui se trezise fie în pustiul galben, alergând după ghemul ușor al unui nor de deșert, fie în mlaștinile albastre ale deltei, în apă până la brâu, adunând rădăcini de rogoz, fie moțăind pe nisipul alb la umbra unor pini roșii. Se schimbau oamenii, copacii,stâncile și ierburile care-l înconjurau, un singur lucru rămânea neschimbat: oricât de departe ar fi ajuns Vaska în peregrinările lui, îndată rămânea fără vlagă și își pierdea voioșia, picioarele îl purtau singure spre un râu – ba larg și leneș, ca suprafața mării, ba șerpuitor și repede, ba răspândindu-se în câmpie în nenumărate pâraie și lacuri.”