„Iernile fără zăpadă din cartierele bucureștene cu blocuri au un chip aparte, pe care și-l dezvăluie cu zgârcenie alogenilor. Sunt uscate, dar aerul acela deșertic pe care-l percepe ochiul neavizat e înșelător și criminal. Zgura blocului, mica aceea sclipitoare, poate înhăța oricând pielea,o zgârietură se transformă ușor în rană deschisă, supurează, iar gerul e purtătorul unor microbi unici și ai tristeții care se învelește în pielea victimei. Iernile fără zăpadă în București se hrănesc cu sufletele oamenilor, trec prin gecile lor de fâș, prin puloverele tricotate, trec de maieul lipit de corp, străpung sternul osos, descărnat, și acolo, în locul unde credința populară așază sufletul, încep să sugă viața omului, care dispare mai întâi din ochi, din privire.”