„Dinu se aprinsese și se bucura că suporta singurătatea, că pasiunea lui pentru artă nu era ca a unui specialist de cabinet, că încă mai condiționa arta de legătura ei organică, viscerală cu viața, și nu cu orice viață, ci cu aceea trăită pe prag, dincolo de care începi să fii cu adevărat viu,egal cu tine însuți, identic cu tine însuți până la confuzie sau până la contopire, perfect contemporan cu tine însuți, cel primitiv, cel adevărat și pur și numai bănuit, niciodată contemplat. A respirat adânc, a revenit la suprafață, s-a uitat în jur, da, era tot acolo, în camera octogonală în care era așezată Venera Capitolina. Casta Venera Capitolina…”