„Deși nu reușise să-și miște membrele, Stalin se simți brusc foarte obosit. Efortul de voință îl epuizase. Și nici nu-și dădea seama dacă ieșise din coșmar sau nu. Din două una: ori era treaz, dar paralizat, ori era încă prizonierul coșmarului și atunci paralizia venea de la coșmar.În timp ce creierul său analiza cele două ipoteze, un nou semnal din interiorul corpului îi mobiliză atenția. Un semnal venind de la vezică. Da, vezica era plină și-și cerea drepturile. Stalin se bucură primind acest semnal clar de urgență fizică. Trebuia să urineze. Iar ca să urineze trebuia să se ridice din pat. Iar ca să se ridice din pat trebuia să spargă coșmarul, să se trezească din coșmar. Iată că acest modest organ, acest organ atât de puțin nobil (în raport cu inima sau cu plămânii, de exemplu) îi venea acum în ajutor și-l obliga să acționeze… Să-și adune din nou toate energiile ca să se ducă la toaletă…”