„De mai multe ori, copil fiind, s-a suit pe birou să pipăie lacrimile tabloului, să le șteargă, dar ele continuau să șiroiască ostentativ, orice ar fi făcut, pe sub sticla fotografiei. Îi părea că are un spion pe perete, care-l urmărește cu privirea din orice colț al camerei,care ține morțiș să-i reamintească tristețea lui chiar și-n momentele cele mai vesele. A vrut să-l scoată odată, dar mama l-a găsit la vreme, chiar înainte ca sticla tabloului să i se spargă în mâini. Taică-su a împușcat un piron de metal în betonul peretelui și băiețelul cu cap mare a rămas pentru totdeauna cu ochii triști ațintiți asupra spațiului camerei și inimii lui.”