„Dacă cineva i-ar fi cerut pe neașteptate – poate într-un interviu dintre nenumăratele care se fac în Tokyo pe stradă – să enumere câteva sunete care-i aminteau de copilărie, Mio ar fi vorbit despre foșnetul chimonourilor croite dintr-o singură, foarte lungă bucată de material, despre bunica ei care le mângâia,considerându-le ceva viu, și lăudându-le de parcă ar fi fost copii („Ce frumos ești!”, „Păi, tu ești splendid!”, „O să faci o figură grozavă la cununie!”); și apoi despre fâșâitul scos de centurile obi, care strângeau talia și sprijineau întreaga siluetă, sau despre sulurile care erau desfăcute și apoi împăturite unul peste altul, precum niște plicuri de zahăr, în dulapurile cu uși glisante – oshiire – de la primul etaj. Găurile alea circulare, asemeni unor ochi, începeau de la podea și continuau până la tavan.”