„Da, cupole mari de biserici pe un cer traversat necontenit de pescăruși și clădiri unde se comiseseră asasinate istorice, așa era cartierul acela de dincoace de râu. Dar, de asemenea, mai ales în cazul poveștii de față, și refugiu pentru exilații cosmopoliți ai lumii din jur – în special boemi,jurnaliști și faună limitrofă –, care, împinși de valurile existenței lor, umpleau barurile cuibărite pe străduțe și erau uniți cu toții de un fel de conștiință comună, colectivă. Aceea de a fi ajuns la un ultim refugiu, unde omul construise cât putuse de bine, dar care – deși nu din acest motiv – nu era sortit să devină inevitabil, la fel ca restul lumii de dincolo de poduri. Un loc ca oricare altul.”