„Corabia stătea din nou drept și, chiar fără pânza catargului, aluneca încetișor spre țărmul care se deslușea tremurător undeva în depărtare. Câțiva, printre care și căpitanul, s-au repezit la pupa, să vadă ce s-a ales de Iona, dacă se mai zbate sau s-a înecat. L-au zărit la vreo două sute de pași în urma lor.Capul care se arăta mic îi stătea încă deasupra, cu gura deschisă, înghițea pesemne apă și apoi deschidea iar gura, să respire, și încă dădea din mâini dezordonat. Căpitanului i-a trecut prin gând să încerce să-l salveze, deși nu știa cum ar fi fost cu putință una ca asta, dar se vede că Dumnezeul lui Israel nu se sinchisea nici acum de gândul lui, căci îndărătul lui Iona s-a căscat chiar atunci bolta unei hrube pe care atârnau colți uriași, ca de piatră.”