„Chiar și așa, a continuat să locuiască împreună cu Nanao în apartamentul pe care el i-l pusese la dispoziție încă șapte ani. Cu lumina, gazul și apa oprite, Nanao plângea, spunând că-i era frică pe întuneric, plângea, spunând că-i e foame, plângea spunând că-i e sete. La un moment dat,într-o zi oarecare când Nami se lovea din nou cu pumnii peste față, Nanao s-a aruncat peste ea. Îl credea adormit, dar s-a trezit cu el plângând, agățându-se de brațul ei drept. O implora să se oprească, dar Nami l-a împins cu cealaltă mână. Nanao s-a lovit cu capul de perete și a început să plângă și mai tare. Nami l-a lăsat să plângă. Poate fiindcă se temea de pocniturile care se auzeau când Nami se lovea. Nanao și-a acoperit urechile, plângând fără încetare.”