„Cei incapabili să țină pasul cu transformările fulgerătoare aduse de tehnologie sunt etichetați drept oameni de prisos, așa cum o face și Osorio, care-și descrie prietenul ca fiind «un pterodactil, un dinozaur, un antedeluvian». Singura apărare a naratorului o constituie mărturia a ceea ce simte,care-l definește mai bine decât orice teorie progresistă și decât toate cuceririle științifice revoluționare: «Însă pentru oameni ca mine, din altă epocă, viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet». Iar apoi conchide: «Dacă asta înseamnă progres, să și-l țină pentru ei».”