„Cât ai clipi, era undeva departe, timp în care eu mergeam pe partea întărită a plajei, pășind peste un covor trist de alge uscate și cochilii goale. Marea îmi atingea ușor pantofii și, puțin câte puțin, sub loviturile valurilor, s-a prăvălit o ultimă barieră și ochii mei au alergat spre marioneta roșie cu impermeabilul ei,al cărui foșnet ca de frunze uscate mi-era adus de vânt. Atunci am călcat cu tălpile pe urmele ei. Când am ajuns lângă ea, vântul a făcut un joc ciudat, parcă a încetat să bată și apoi s-a pornit din nou, făcând-o să-și întoarcă chipul splendid, pe care îl rănise dimineața.”