„Când am început să scriu, în jurul vârstei de 20 de ani, într-un anume fel mă gândeam numai la mine: important era să înțeleg eu ceea ce puneam pe hârtie. Treaba cititorului era să se descurce cum poate. Era vina lui dacă nu ajungea la gândul meu. Eram arogant și ceream ca «inteligența» mea să devină etalon pentru lectura oricui.De fapt, mă drogam cu sonoritatea propriilor cuvinte, mă lăsam târât de ele, întrezărind în încolăcirile lor imprevizibile promisiunea unui sens. Adesea nimeream alături de ceea ce voisem inițial să spun sau pur și simplu uitam de la ce pornisem. Mă rătăceam pe cărări a căror existență nici măcar n-o bănuisem. Apoi mă-ntorceam și luam drumul de la capăt.”