„Bătrânețea nu este, prin ea însăși, un paradis. Ar fi iluzoriu – și, aș spune, necreștinesc – să trecem euforic cu vederea neajunsurile, suferințele, cearcănul de dramă omenească pe care orice bătrân, oricât de tonic, le resimte mai devreme sau mai târziu. Nu poți lua, în mod ipocrit,decrepitudinea drept binecuvântare. Nu poți trăi, fără amărăciune, veștejirea intelectuală și trupească. A încerca să înțelegi, edificator, aceste «accidente» e a te apropia de o temă străveche, complicată și ricantă: tema răului. Altele sunt, totuși, soluțiile bătrâneții creștine: răbdarea, rugăciunea și, oricât ar părea de îndrăzneț, umorul.”