„Balconașul camerei era grozav. Mă așezam acolo pe un scaun ca să privesc strada cu trotuarele ei de demult. Începând cu ora șapte seara, erau înțesate de lume. La nouă, nu mai vedeai o dală de piatră, o mulțime pestriță le acoperise în întregime, respirând, crescând în lung și-n lat ca un singur corp.Un nor greu de mirosuri de anason, de tutun și de pește fript urca până sus în același timp cu râsetele, chicotelile, strigătele de bucurie. S-ar părea că această stradă, imediat ce puneai piciorul pe ea, te făcea să uiți de lumea din afară și să te lași îmbătat acolo de o fericire trecătoare. Urmăream de la distanță sărbătoarea la care de acum înainte eram un simplu element de decor.”