„Am scris acest poem pentru un prieten bun. Eu privesc totul; drumurile și copacii, cerul și soarele, diminețile și nopțile, și pietrele, și urzicile, și baligile vacilor, și culmile, și stâncile, și fumurile din depărtare, și cărările mistreților… tot, făcând versuri. Eu port poezia în sânge.Și păstrez toate poemele-n minte, ca într-un cufăr ordonat. Sunt o cană plină cu apă. Cu apă simplă, ca a torentelor și izvoarelor. Mă aplec și versurile curg. Și niciodată nu le-aștern pe hârtie. Să nu le ucid. Fiindcă hârtia e apa dulce a râului care se pierde în mare. E locul unde eșuează toate lucrurile. Poezia trebuie să fie liberă ca o privighetoare. Ca o dimineață. Ca aerul fin al înserării. În drum spre Franța. Sau nu. Sau spre unde vrea. Nici măcar n-am hârtie, nici creion.”