„A fost un iad. Plecaseră în grabă, cu agitație, cu țipete, cum fac țăranii. Își luaseră de toate, mălai, sare, găini vii, haine groase, unelte esențiale, tuciuri, bote cu țuică, sticle cu gaz, icoanele de pe pereți, actele de proprietate, fotografiile din rame, legaseră vacile de căruțe,flăcăii mânau înainte oile cele mai bune și berbecii de prăsilă – numai apă nu luase nimeni. În Dobrogea! Aproape că au murit de sete, și ei, și copiii: fierbeau apa rea pe care o mai găseau prin bălțile cele mai puturoase, dar câtă apă puteau fierbe la popasuri? Sugarii au fost ținuți în viață cu puținul lapte pe care îl dădeau vacile obosite, dar copiii mai mărișori au fost lăsați să se descurce singuri, ca niște adevărați supraviețuitori ce erau (și erau).”