„A fost prima dată când am văzut – și cred că și tu – șerpi de apă în sălbăticie. Cum a știut Sioned că aveau să fie acolo ca să-i vedem noi, habar n-am. Dar uite că erau, pe cărarea care mergea de-a lungul câmpului vostru, pe o porțiune de zid fără mortar pe care crescuse iarba: trei șerpi,probabil o mamă și doi șerpișori, încălzindu-se la soarele dimineții, încolăciți somnoros unul în jurul altuia. Pielea lor era de un verde-cafeniu deschis care se confunda pe deplin cu decorul. La început nu ne-au băgat în seamă, lăsându-ne binevoitori să ne uităm la ei cinci minute sau mai mult, pe când se încolăceau și se descolăceau unul în jurul altuia, în șerpuiri comode și moleșite. Abia când m-am plictisit și am încercat să o ațâț pe mamă cu un băț luat de la marginea drumului s-au enervat și au alunecat apatic printre ferigile din jur, spre a nu mai fi văzuți niciodată.”