Poemele lui Tiberiu Neacșu sunt fragmente dintr-un compendiu de antropologie rurală, oltenească, metisate cu extaze & hăcuiri emoționale citadine ori chiar cu evadări exotice, în Arabia de sub frunte (Scrisoare de pe Jabel Hafiz e un text splendid & neînseriabil). Omul ar fi doar „un burete multicelular”,cu „organul poeziei” atrofiat. De fapt, eucariotele evoluează, în Sindromul Joubert – titlul, neuropediatric, elogiază fragilitatea & defectele noastre -, până devin vocile defuncților, rudelor apropiate, țipetele copiilor care bat mingea de cauciuc și refuză extincția, găsind sanctuar în rana poetului. Vedem, apoi, ca printr-o fantă, întâmplări cu ființe cleioase, nedesprinse din universul maximei senzorialități și – numai resuscitând organul blamat, antenele poetice – putem reconstitui coerența și cântări veridicitatea acestei lumi. (Ștefan Manasia)