E o dimineață promițătoare, ca o ușă de avion care s-ar deschide brusc în stratosferă, la înălțime, lăsând tot ozonul să pătrundă înăuntru, să creeze un vârtej proaspăt, luminos, orbitor, acolo în
cabină. Promițătoare ca cineva care se trezește, într-o zi pe la mijlocul vieții,își îmbăiază corpul în trandafiri și visează o femeie frumoasă. Apoi își dă seama, privind cine știe ce detaliu irelevant, poate lama de ras, sau paharul cu periuțe de dinți, că totul s-a schimbat i-re-me-di-a-bil, că viața nu va mai fi niciodată la fel, că de fapt, și până atunci fusese, cum se zice, în altă parte. Fluieră, e vesel, încrezător. Știe perfect ce are de făcut.
Plec de acasă însoțită de porumbeii blocului, uguind printre betoane, risipindu-se printre firimiturile aruncate de brațele harnice ale vecinelor. Mulți copii îmbrăcați în roz îmi taie drumul în dimineața asta. Mamele îi duc repede agățați de mână și ei rămân în spate, împiedicîndu-se, călcând prin bălți, întinând rozul cu stropi maronii.
Merg sigur, direct, fără ocolișuri. Merg la serviciu. Foarte curînd o să dispar sub pământ, cu pardesiul lung, negru, fluturând în urmă. În metrou, ca în fiecare dimineață, ocup un loc. Urmăresc niște Coca-Cola virtuală vărsându-se într-un panou pe pereții zidului prin care șerpuiește metroul și pe fața mea curge acum Coca-Cola, pielea mea trebuie – îmi duc involuntar mîna la obraz – să se simtă lipicioasă. Alături, punga în care am caserola cu mâncare, un accesoriu nou, de om care petrece toată ziua la serviciu, toate fazele zilei, fiecare grad în parte din rotirea pamîntului. Pe obraji încă simt, dacă vreau, Coca-Cola formând valuri de spumă. Oamenii-și ascund chipurile în ecranele telefoanelor.