Brașov. Seară. O casă. O femeie în cadă. Moby în boxe. Calm. Un bărbat intră în cadru. Spune: Nu mai pot.
Momentul zero rulează repetitiv în mintea Rucsandrei Radu, o profesoară de română de 36 de ani, moment care a șters cu buretele întregul viitor imaginat. În cele 24 de ore rămase până la semnarea actelor de divorț,naratoarea își analizează viața – traumele, alegerile, despărțirile și eșecurile neasumate – și se luptă cu angoasele personale și cu fantomele trecutului, cu ideile preconcepute și cu percepțiile sociale moștenite. Cum mergi mai departe când totul pare pierdut?
Romanul Mariei Orban începe ca un film, în care se aude, de la început, un cântec: Porcelain (Moby) – deloc întîmplător ales. Pe fondul unui sound liniștitor, se vorbește acolo despre o despărțire între doi oameni care au fost cândva îndrăgostiți unul de altul și despre ce înseamnă ca, sub o aparentă serenitate, să-ți ieși, de fapt, din minți (I'm going out of my mind, spune Moby). În Oameni mari, suferința despărțirii nu e deloc patetică și violentă (ca-n romanele de altădată!), ci subtil cotropitoare, ca un anestezic. O carte despre redescoperirea lumii prin descoperirea vulnerabilității și a singurătății care, paradoxal, se pot răsturna într-o iluminatoare regăsire de sine. Nu doar un roman „de dragoste“ (cum s-ar spune), ci un roman frumos despre particulara sensibilitate a generației milenialilor. Simona Popescu