Spre sfârșitul anului 1936, Thomas Mann a început să scrie la „o povestire, plasată la Weimar în 1816, în care îmi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viață pe Goethe“. Proza scurtă pe care o avea în minte autorul s-a transformat în romanul Lotte la Weimar, publicat în 1939. Mai întâi,îl cunoaștem pe Goethe doar din relatările subiective ale personajelor din anturajul său, care o întâlnesc pe Lotte, modelul de altădată pentru eroina din Suferințele tânărului Werther, sosită la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neașteptate, plonjăm în lumea lăuntrică a bătrânului Goethe. Folosind tehnica monologului interior într-o manieră care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intră în „fluxul conștiinței“ acestuia: amintiri și planuri de viitor se combină cu gânduri despre viață și artă, despre evenimentele epocii și climatul politic. În fața cititorului se întrupează un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate să-l înfățișeze nici o biografie. Imaginea mitică a patriarhului care stârnește în rândul contemporanilor deopotrivă adulație și respingere este juxtapusă cu existența simplă a lui Lotte, care a înțeles să-și clădească o viață de familie dincolo de cultul literar iscat în jurul numelui său.
Grete Tartler, „Elogiul posibilului“ (România literară, martie 2016)