Dan C. Mihăilescu
Maniera suprarealistă de transcriere îi este prozatorului la îndemână, căci punerea în scenă e ea însăşi recurs la suprarealitate. Rostirea devine prospectivă, printr-o „indeterminare temporală şi logică”, vizând neobosit originaritatea. Căutările oscilează periculos între fiinţă şi umbra ei prelungă şi înşelătoare,închipuind când delicate, stranii ombres chinoises, când groteşti secvenţe de spectacol karaghioz.
Irina Petraș
Alternând onirismul cu suprarealismul și absurdul cu grotescul, literatura lui Mihai Măniuțiu se încadrează undeva pe filiera teatrului ionescian și a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid și feeric, impur, obscur și ezoteric. Nu găsesc nici un motiv pentru care scriitorul să rămână în umbra regizorului.
Marius Chivu
Cele câteva cărți de proză publicate până acum de eminentul regizor de teatru Mihai Măniuțiu, inaugurate în 1982 de microficțiunile din Un zeu aproape muritor, au atras deja atenția asupra particularei sale înclinații pentru un univers în care realitatea imediată și proiecțiile ei cele mai fanteziste fac casă bună. Autorului de povestiri desfășurate pe spații reduse îi place să-și lase liberă reveria, extinsă până la confuzia de planuri între faptul controlabil „documentar” și jocurile unor ficțiuni insolite, atrase în spectacole carnavalești.