Povestirile lui Iulian Popa au un aer de stranietate și melancolie, indiferent că vorbesc despre criza din cuplu, singurătatea și debusolarea bătrâneții, despre lipsa de comunicare dintr-o lume alienată, uneori lipsită de speranță. Personajele lui traversează fantasmatic un spațiu bucureștean, în principal,a cărui imagine se recompune în jurul unor evenimente mărunte, trăite, din cauza unor sensibilități exacerbate dramatic și cu consecințe majore. În Guadalajara, gãsim o prozã a observației infinitezimale, uneori preocupată de surprinderea celor mai fine articulații sufletești și morale, alteori de schițarea unor tablouri pline de umor (mai degrabă întunecat), scrise alert, cu dialoguri vii.