Există călătorii spre capătul nopții, dar la fel de bine există călătorii spre capătul zilei, care nu încetează niciodată să înceapă sau să se termine și care au ca scop, dacă asta vreodată a fost un scop, viața. La fel e și După plâns: o carte despre un om singur într-o lume de oameni singuri,un solilocviu despre neputința de a mai vorbi atunci cînd toate cuvintele sînt greșite. Ce nu transpare însă în tot acest amestec de text și joc narativ e posibilitatea recreării unui cîmp social. Pentru că, dacă în dependență se pierde ceva cu adevărat – un lucru aproape imposibil de recuperat –, exact apartenența la orice societate e acest lucru. Morgana oricărui dependent, după ce a renunțat la alcool sau droguri, constă în apartenența la un cîmp social, la un grup, la o formă de normalitate. Personajul cărții nu are nume pentru că și-a pierdut posibilitatea oricărui nume, în cădere și-a pierdut pînă și identitatea. Iar în lipsa numelui totul poate fi spus, totul e posibil și, în același timp, imposibil, textul literar e viață și viața e text literar și orice limită se șterge înainte de a exista.
„După plîns nu este o carte ca oricare alta, ci o texterapie, o formă narativă de o intensitate aparte, care surprinde cu mare acuitate sinuosul drum al revenirii la sine parcurs de naratorul personaj. Sofisticat şi inteligent, romanul lui Cristian Fulaş spune povestea unui Orfeu contemporan scufundat în Infernul generat de propriile slăbiciuni, dar capabil să descopere, prin scris, o cale de ieşire şi de regăsire.” (Carmen Muşat)