„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost.M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”