MONICA LOVINESCU (19 nov. 1923–20 apr. 2008), jurnalistă şi critic literar, fiica lui E. Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, este cea mai importantă voce feminină a exilului românesc. După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc. Obţine o bursă a statului francez în 1947 şi pleacă la Paris în condiţii de călătorie riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa. În primii ani de exil face diverse încercări regizorale. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu Eugen Ionescu, traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză. Colaborează deopotrivă la revistele de limbă română din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc.
Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gând“: realizează, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici până în 1992, la închiderea postului). Are emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum şi Teze şi antiteze la Paris. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu Virgil Ierunca şi sunt, amândoi, unele dintre cele mai iubite şi respectate figuri ale exilului românesc.