Cel mai important eseist și prozator baroc al secolului XVII spaniol, BALTASAR GRACIÁN (1601–1658) își publică cele două capodopere, Oracolul manual și Criticonul, în condiţii de cvasiclandestinitate faţă de regulile ordinului iezuit, al cărui membru a fost. A semnat cu pseudonime, și viaţa și-a încheiat-o în condiţii de izolare penitenţială. A intenţionat să realizeze portretul omului desăvârșit în condiţiile complexe ale societăţii mundane a vremii sale. Omul superior, la Gracián, nu este, ci se face, personalitatea, în viaţă și în postumitate deopotrivă, este o totalitate integrativă și dinamică, urmând un traseu „epic“ prin excelenţă. E vorba, așadar, nu de un concept abstract al individului, ci de un ideal care îmbrăţișează deopotrivă abstracţiile și omul viu, ideal ce personifică lumea înconjurătoare și pe el însuși. O demonstraţie romanescă a acestor premise teoretice era deci încununarea firească a operei lui Gracián, care ajunge astfel să elaboreze Criticonul în virtutea unui veritabil destin creativ. Schopenhauer îi intuise clar valoarea: „Cunosc trei opere alegorice de largă respiraţie: prima, în care aluzia e limpede și mărturisită, este incomparabilul Criticón al lui Baltasar Gracián, bogată ţesătură de alegorii ingenioase, înlănţuite între ele; sub o formă plăcută, ele împărtășesc înalte adevăruri morale, cărora le conferă și evidenţă de ordin intuitiv, autorul uimindu‑ne și prin bogăţia inventivităţii sale. Celelalte două opere, în care alegoria este mascată, sunt Don Quijote și Gulliver în Lilliput.“